„A douăsprezecea noapte”, cea mai nouă producție a teatrului gălățean, o montare despre fragilitatea echilibrului dintre comic și tragic, despre timpurile pe care le traversăm și despre felul în care teatrul poate deveni spațiu de reflecție. Regizorul Andrei Huțuleac vorbește despre alegerea textului, universul scenic al spectacolului și sensurile pe care această montare le deschide în contextul lumii de astăzi.

Cuvânt regizoral
Alegerea de a monta „A douăsprezecea noapte” la Teatrul Fani Tardini din Galați nu este una întâmplătoare. Aveam, probabil, 14 ani când, la Festivalul de Comedie de la Galați, a venit spectacolul Teatrului de Comedie din București, pe același text. În regia lui Gelu Colceag străluceau nume mari ale teatrului: Tudor Chirilă, George Ivașcu, Mirela Oprișor, Ștefan Bănică etc.
Îmi amintesc foarte puține lucruri din montare, dar rețin cu o deosebită claritate sentimentul de unanimitate cu care sala complimenta actorii prin reacții: aplauze, râsete, emoție. Iată că, 20 de ani mai târziu, mă întorc acasă cu dorința și responsabilitatea de a reproduce pentru publicul contemporan același flux de emoție și de bucurie pe care textul lui Shakespeare l-a născut atunci în mintea mea de adolescent.
Și totuși: trăim alte vremuri.
Dificultatea de a gândi comic, de a te raporta comic la lucruri, în perioade tulburi ale istoriei — cum e aceasta pe care o traversăm — poate fi paralizantă. Am pornit repetițiile la acest proiect aproape oftând, întrebându-ne constant — actorii mai acut, eu mai discret (încăpățânându-mă să prioritizez, în sala de repetiții, dragostea de teatru și nu de evenimente lumești) — ce războaie vor mai începe, se vor mai încheia sau vor degenera până vom ajunge la premieră.
Iată că au trecut două luni și jumătate și planeta rezistă. Într-un echilibru precar, dar rezistă.
Același echilibru precar mi l-am dorit și în Iliria reprezentată pe scenă.
Pentru a da un ecou timpurilor pe care le trăim, am plasat acțiunea spectacolului în perioada Weimar-ului german, cu amestecul lui paradoxal de decadență (vezi kabarett-ul și cântecele lui de eliberare sexuală) și rigiditate excesivă (vezi ochii suspicioși cu care majoritatea societății germane privea aceste debușee „underground”). Ca și atunci, și acum, mi se pare că acest melanj de exces și conservatorism se manifestă într-un paradox rău-prevestitor. Așa cum bine zice Feste: „Vin vremuri grele pentru bufoni”. Dacă Weimar-ul german preceda, fără îndoială, venirea urgiei naziste, nu știm exact ce prevestesc timpurile pe care le trăim azi, însă simțim cu toții că nu neapărat ceva bun.
Personajele din piesă sunt exact ca oamenii realității contemporane. Pe rând: excesivi și sentimentali, cruzi și patetici, cu momente de grație alternate celor de încrâncenare. Și totuși, cu toate luminile și umbrele lor, nimeni sănătos la cap nu și i-ar dori vreodată morți. Pentru orice persoană cu o busolă morală, fie și vag sănătoasă, viața umană este valoarea supremă, care nu trebuie încălcată niciodată. Totul, orice — până la a lua viața unui om.
Însă, la intervale regulate, apar în istorie ideologii care simt nevoia să șteargă totul, ca dintr-un buton, și să o ia de la capăt. E o formă stupidă de idealism, de credință greu argumentabilă, că specia poate mai mult și mai bine. Oameni profund nefericiți și nemulțumiți de sine distribuie asupra lumii presiunea interioară care le macină spiritul, încercând să schimbe în alții ceea ce, de fapt, e fundamental greșit în ei. Și din astfel de accidente interioare se nasc mari tragedii istorice.
De altfel, spectacolul A douăsprezecea noapte (deși rezistă foarte bine ca spectacol comic, energic, care bucură și emoționează publicul) este, mai presus de toate acestea, o scrisoare deschisă adresată tuturor celor care trăim aceste timpuri: o meditație simplă asupra ideii că, exact precum personajele din piesă, absorbiți de micile noastre vieți, de trecătoarele noastre emoții, riscăm să nu vedem cum, la umbra ignoranței noastre, cresc mari și neiertătoare istorii.

Publicat pe: 04-05-2026