Capodopera lui V.I.Popa este piesa “Tache, Ianke şi Cadâr”. Piesa fără mişcare, aproape fără acţiune, fără conflict chiar, este surprinzător de vie, căci acţiunea vertiginoasă este înlocuită aici printr-o vervă a vorbirii personajelor - aparent discursivă trenantă dar, în fapt neobişnuit de amuzantă, de adevărată, de scăpărătoare. Trei mici şi dulci negustoraşi dintr-o mahala moldovenească - un român (Tache), un evreu (Ianke) şi un turc (Cadâr) - rezolvă problema complicată a toleranţei religioase şi comuniunii raselor prin iubire. Fiul lui Tache (Ionel) şi fiica lui Ianke (Ana) se iubesc, dar împotriva acestei idile se ridică la început nu numai părinţii, ci şi "opinia publică" a paşnicei şi nu chiar atât de paşnicei periferii de târg uitat de lume. Făcuţi să se înţeleagă, se ceartă mereu, ca nişte copii bătrâni şi văduvi, cărora li s-a urât cu singurătatea parcă pentru a avea totdeauna prilejuri să se împace. Creştinul e mai violent, evreul persiflează permanent, în timp ce mahomedanul filozofează grav. Iar când problema cea grea - iubirea dintre cei doi tineri şi perspectiva unei căsnicii - se aşează între ei, gata să-i dezbine şi să-i duşmănească, filozofia îngăduitoare a turcului găseşte singură soluţia. Conflictul nu capătă o turnură tragică, ci are caracterele proprii unei comedii sentimentale.

Marele secret al acestui spectacol este textul: un text atât de bine scris, încât eu, ca regizor, nu am cum să intervin prea mult, să fac mari schimbări. Totul cade pe actor şi pe situaţii. Având o scriitură atât de bună, şi pentru actori e mult mai uşor să intre în personaje, să se joace cu ele. Nu mi-e frică de comparaţii, sunt ferm convins că publicul va aprecia ce se întâmplă aici şi bucuria actorilor de a juca şi de a compune partiturile aşa de mari.

Eugen Făt – regizorul spectacolului