Actor

Ștefan Bănică

Ștefan Bănică nu a fost însă doar un actor talentat. A fost și un foarte îndrăgit cântăreț, moștenind pasiunea pentru muzică de la tatăl său. Vocea, jovialitatea, spontaneitatea, zâmbetul larg și capacitatea de a transforma orice apariție într-un moment de spectacol l-au apropiat de public și l-au transformat într-unul dintre cei mai populari artiști ai generației sale.

A rămas, peste timp, amintirea unui actor de mare popularitate, a unui artist complex și a unui om care a înțeles să-și dăruiască talentul publicului.
Iar propriile sale cuvinte îi surprind poate cel mai bine felul de a fi și de a face artă:

„Scena mea e lumea. Sunt un zăpăcit care ar glumi mereu, care n-ar supăra pe nimeni niciodată și care înțelege să dăruiască tuturor oamenilor un surâs, o glumă.”

ȘTEFAN BĂNICĂ

  1. 11.11.1933 la Călărași – d. 27.05.1995 la București

Ștefan Constantin Bănică, cunoscut publicului sub numele artistic de Ștefan Bănică, s-a născut la 11 noiembrie 1933, la Călărași, într-o familie cu puternice înclinații artistice. Tatăl său, Drăgan Constandache Bănică, era un cunoscut lăutar, iar talentul muzical avea să fie transmis fiului, care urma să devină una dintre personalitățile îndrăgite ale scenei și ale spectacolului românesc.

Deși, în copilărie, își dorea să devină avocat, destinul l-a îndreptat către lumea teatrului. Familia s-a mutat la București, unde Ștefan Bănică a urmat cursurile primare și liceale. Încă din copilărie a manifestat o evidentă înclinație artistică: a cântat în corul de copii al Radioului și a participat la spectacole de teatru pentru școlari.

În 1955 a absolvit Institutul de Teatru din București, la clasa profesorului Alexandru Finți. Încă din timpul studenției a făcut figurație pe scenele bucureștene, pregătindu-și astfel drumul către o carieră artistică ce avea să se întindă pe parcursul a patru decenii.

 

Am trăit, în primele stagiuni ale teatrului din Galați, serile de neuitat ale succeselor realizate cu pasiune artistică și devotament, fie că mă gîndesc la „Într-un ceas bun“, „Nota zero la purtare“, „D-ale carnavalului“ sau la „Don Gil de ciorap verde“ și „Gaițele“. Au fost zile și seri rodnice pentru cei care am pus în urmă cu un sfert de veac bazele activității teatrului. Scena era pentru noi totul. Viața noastră se confunda într-atît cu cea a teatrului, încît somnul, odihna erau totdeauna pe ultimul plan. Tocmai de aceea cred că spectacolele noastre de atunci au rămas nu doar în arhivele teatrului, ci, îndeosebi, în memoria publicului gălățean, a acelui public care ne răsfăța și ne ovaționa seară de seară.

E greu pentru mine să uit aplauzele cu care am fost răsplătit la premiera spectacolului „D-ale carnavalului“. Interpretam rolul Iordache. Am pregătit acest rol în regia plină de inventivitate și fantezie a lui Valeriu Moisescu, într-o atmosferă de civilizație profesională, în cel mai larg sens al alcătuirii acestor noțiuni. Am cunoscut la Galați, în acel spectacol, împreună cu Gina Patrichi, Mihai Pălădescu, Dunea și alți colegi, ceea ce se numește un climat pe care mi-l dorisem și care n-a întîrziat să se arate prielnic pentru ce aveam să înfăptuiesc mai tîrziu în meseria mea artistică.

Mă gîndeam eu oare la premiera gălățeană cu „D-ale carnavalului“ că peste zece ani voi lucra același rol cu Lucian Pintilie în spectacolul de la „Bulandra“?! Mă gîndeam eu oare atunci, în acea seară de 30 decembrie 1956 că voi juca acest rol în turneele pe care teatrul „Bulandra“ le-a făcut de-a lungul anilor în fața publicului din Moscova, Leningrad, Paris, Edinburgh, Berlin, Haga, Amsterdam și atîtea alte orașe din străinătate?!

Nu se poate ca aniversarea teatrului unde mi-am început cariera actoricească să nu fie pentru mine un prilej de adîncă emoție. Privesc pentru cîteva clipe în urmă la drumul pe care l-am străbătut vreme de un sfert de veac. Scormonind prin sertarul amintirilor și îmbrățișîndu-mă cu colegii și prietenii mei gălățeni, mă voi îndrepta împreună cu ei spre următorul pătrar de veac, ca un călător care abia atunci a pornit la drum și care-și dorește să participe și la a 50-a aniversare a Teatrului dramatic din Galați.

ȘTEFAN BANICĂ

Actor de mare disponibilitate și cu o extraordinară capacitate de a comunica direct cu publicul, Ștefan Bănică a construit personaje memorabile atât în teatru, cât și în film, radio și televiziune. A fost remarcat de marele actor și regizor Radu Beligan, care i-a intuit talentul și potențialul comic.

La Teatrul CFR Giulești, a interpretat roluri în spectacole precum Băiat bun, dar cu lipsuri de Nicuță Tănase, Escu și Titanic Vals de Tudor Mușatescu. La Teatrul Regional București, l-a interpretat pe Mitică Popescu în piesa omonimă de Camil Petrescu, iar pe scena Teatrului Bulandra a dat viață unor personaje precum Iordache din D-ale carnavalului și Pristanda din O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale.

A avut, de asemenea, o activitate bogată în teatrul radiofonic, unde a interpretat numeroase personaje în spectacole precum Anecdotă provincială, Bărbierul din Sevilla, Districtul celălalt, Furtuna, Mincinosul, Mitică Râmătorian, Poveste de carnaval și Visul unei nopți de iarnă.

Ștefan Bănică nu a fost însă doar un actor talentat. A fost și un foarte îndrăgit cântăreț, moștenind pasiunea pentru muzică de la tatăl său. Vocea, jovialitatea, spontaneitatea, zâmbetul larg și capacitatea de a transforma orice apariție într-un moment de spectacol l-au apropiat de public și l-au transformat într-unul dintre cei mai populari artiști ai generației sale.

O perioadă aparte a carierei sale a reprezentat-o parteneriatul artistic cu Stela Popescu. Între 1971 și 1979, cei doi au format unul dintre cele mai apreciate cupluri de divertisment din România, cucerind publicul prin apariții pe scenele teatrelor, în spectacole de revistă și în emisiuni de televiziune. Au cântat împreună la Grădina Boema, în Duete… cu vedete, și au jucat în Punctuație cu… bucluc.

În cele peste patru decenii dedicate scenei, Ștefan Bănică a interpretat sute de roluri și a demonstrat o remarcabilă versatilitate artistică. A știut să treacă firesc de la comedie la roluri de compoziție, construindu-și personajele cu naturalețe și autenticitate. Pentru public, însă, dincolo de talentul său, a rămas și imaginea unui om cald, jovial, generos, capabil să aducă un zâmbet și bună dispoziție celor din jur.

Dragostea pentru teatru se confunda cu însăși viața sa. Despre această legătură profundă cu scena mărturisea:

„Viața mea se confundă cu teatrul. Ușa casei mele este o cortină, la fel de catifelată, la fel de deschisă bucuriilor, durerilor, ca și ușile teatrului românesc.”

La 26 mai 1995, la București, inima lui Ștefan Bănică a încetat să mai bată. Avea 61 de ani. A plecat dintre noi unul dintre acei artiști pentru care scena nu a fost doar o profesie, ci un mod de a exista.

A rămas, peste timp, amintirea unui actor de mare popularitate, a unui artist complex și a unui om care a înțeles să-și dăruiască talentul publicului.

Iar propriile sale cuvinte îi surprind poate cel mai bine felul de a fi și de a face artă:

„Scena mea e lumea. Sunt un zăpăcit care ar glumi mereu, care n-ar supăra pe nimeni niciodată și care înțelege să dăruiască tuturor oamenilor un surâs, o glumă.”

 

ȘTEFAN BĂNICĂ PE SCENA TEATRULUI DRAMATIC „FANI TARDINI” GALAȚI

14 aprilie 1956 – Preludiu, de Ana Novak
Regia: Crin Teodorescu
Rol: Dan

10 mai 1956 – Într-un ceas bun, de Victor Rozov
Regia: Valeriu Moisescu
Rol: Vadim Razvalov

21 octombrie 1956 – Nota zero la purtare, de Virgil Stoenescu și Octavian Sava
Regia: Valeriu Moisescu
Rol: Mișu Felecan

30 decembrie 1956 – D-ale carnavalului, de I.L. Caragiale
Regia: Valeriu Moisescu
Rol: Iordache

22 iunie 1957 – Don Gil de Ciorap Verde, de Tirso de Molina

Regia: Crin Teodorescu

Rol: Osorio