Buzunarul cu pâine este o piesă... realistă. Simplă prin situaţia dramatică, piesa devine universală, în sensul cel mai dureros, prin felul în care se dezvoltă. Morala acestei istorii atinge partea invizibilă a laşităţii noastre, atât de caracteristică naturii umane. Din cauza filozofării excesive pe tema virtuţilor şi frumuseţii acţiunii, personajele rămân paralizate tocmai atunci când ar trebui neapărat să acţioneze. Omul cu baston şi Omul cu pălărie vor trăi o experienţă revelatorie, totul gravitând în jurul unei fântâni secate. Un joc şi un exerciţiu al puterii, voinţei şi liberului arbitru.

Spectacolul este viu, alert, tratând caractere individuale, dureri şi spaime nu întotdeauna proprii umanităţii, ci chiar acestor inşi pasageri. Utopia, oricât de neverosimilă, devina una iminentă şi perfect posibilă. Personajele lui Vişniec nu trăiesc într-o lume abandonată, ci sunt prezente, angrenate într-o problematică existenţială, tulburătoare.