Deşi textul lui Hermann Broch stă în fruntea listei povestirilor de dragoste din Austria dacă stau şi mă gândesc bine ar putea la fel de bine să se afle şi în fruntea unei liste cu povestiri despre mândrie. Probabil că nici una din calităţile omeneşti nu se află pe o poziţie mai depărtată de iubire ca mândria. Cele două laturi ale personalităţii umane par a fi sortite să se afle în permanentă ceartă, şi nimic nu dă rezultate mai paradoxale ca atunci când această confruntare trebuie să aibă loc în sufletul unui singur om.

Zerline e singură, trimisă de acasă de mică într-o lume care nu era a ei, şi căreia nu-i va aparţine niciodată, deşi îşi va petrece întreaga viaţă în mijlocul ei. Sufletul ei de ţărancă, tânjind după familie şi echilibrul pe care o gospodărie clădită în jurul acestei familii i l-ar fi oferit, caută mereu o cale de evadare, ieşire din lumea ale cărei valori şi mod de viaţă şi de a gândi îi sunt şi îi vor rămâne străine până la capăt.

Povestirea de faţă a cunoscut o soartă teatrală paradoxală, dar bogată şi de mare întindere în mai toate marile scene europene. Ea a oferit substanţa dramatică prin care unele mari actriţe ale lumii au putut prezenta publicului marea lor artă. În Anglia, Jude Ashley, în Franţa, Jeanne Moreau, şi iată acum la noi în persoana Florinei Cercel, o actriţă al cărui potenţial putem spune este aici folosit, printr-o fericită conjunctură, la maximă intensitate.

(Dan Stoica – regizorul spectacolului)