Cine e IRINA?!

Într-o lume în care gândurile au aripi și zboară, iar amintirile vin spre noi în formă de fluturi, trăiește IRINA, această fată neînţeleasă care s-a născut la 13 luni cu picioarele înainte, mâinile doctorului Dragomir fiind nevoite să intre ca să o despartă de mama ei.

Irina poate fi oricare dintre noi, într-o doză mai mică (sau mai mare?). De fiecare dată când suntem singuri, apăsați sau deprimați se poate spune că trecem prin sindromul IRINA. Trauma singurătății ei este dublată de întâlnirea Răului moral și fizic întrupat în spațiul oniric de către un grup de gropari și doi mesageri. Plasticitate disimetrică complementară: înalt, deșirat, scund, gras, pipernicit, tânăr, bătrân - inflexiuni ale masculinității și agresivității redate în acest vis prin mișcarea corporală, modulări vocale și culoare. Cu alte cuvinte: plângeți tot ce mai e de plâns: iubirile voastre, amintirile voastre... GATA ... A VENIT DRICUL... GATA!

Miza acestui spectacol nu a fost să vorbesc despre moarte sau boală/nebunie, ci despre singurătate și înstrăinare. Mai degrabă singurătate. Singurătatea dusă până la durere. O experiență spirituală decisivă în căutarea luminii prin labirintul întunericului unei existențe lipsite de afecțiune și bucuriile simple. Căutare a sinelui prin celălalt. Lipsa acută a dragostei o transformă pe Irina într-o victimă.

Lipsa acută a dragostei ne transformă în victime?

Drumul e întotdeauna alb (nu neapărat drept) și de fiecare dată rămâne personal. Nimic nu se schimbă. Convingerea că ești înțeles te părăsește imediat ce ai făcut pașii de început pe el. Ceilalți rămân aproape tot timpul pe margine și te privesc cu (sau fără) dramul de compasiune, implicare sau milă. Nimeni nu te însoțește (nici măcar din dragoste!) fiindcă fiecare are propriul drum de urmat. Două drumuri nu se pot călca în același timp, iar cocoșul apucă să cânte întotdeauna de trei ori. Toate visele mele își caută timp. De ce mă tem? Nu mai există nici monștri, nici stafii. Oare ce mai există? Am folosit aceste povești ca pretext pentru a vedea cât de departe putem să pășim împreună în imaginar. De data asta am ales să fiu (puțin) mai straniu și mai trist, însă nu și fără emoție.

(Eugen Făt – regizorul spectacolului)