Piesa e un eseu cu speculaţii de avertisment pentru societatea mecanizării, a robotizării, a pierderii normalităţii, un SF despre cum este posibil să fim şi cum nu trebuie să ajungem. Şi dacă ajungem? Ce a făcut regizorul Cristian Gheorghe? A dus realitatea într-un SF şi a reuşit să creioneze din text cu ajutorul actorilor prin impact scenografic, coregrafic şi muzical o formulă diferită. Spectatorii trăiesc accentuat amintiri despre ceea ce ne-a fost impus, am crezut şi am sperat în a fi mai bine. Până la urmă, unde se sfârşeşte o iubire şi unde începe cealaltă? Iubirile se întâmplă şi atât. Nimeni nu le poate pune zăgaz şi nimeni nu poate împiedica durerea. Nu trebuie să închidem ochii ca să trăim văzutul. Impactul emoţional al spectacolului e un cumul de forţe interioare în simbioză cu cele interioare, un act artistic cu o lungime considerabilă care datorită implicării totale pare o dantelărie aproape cinematografică. Regizorul a construit cu minuţiozitate, tenacitate, activând fantastice resorturi creative scenele actorilor amplificate cu muzică şi voce externă, gesturi sugestive, fizicaţie cu sens, impecabilă sincronizare, mimică activă, o fluenţă a mişcării aproape celestă.

O lume distopică în care dezumanizarea a atins cote maxime, transformând oamenii în maşinării dezarticulate – automaţi ai unei societăţi aflată în pragul colapsului, societate în care, dacă omori pe cineva, chiar şi accidental, eşti obligat să îi iei locul.

Totul este ruginit, coclit, acoperit de patina timpului sau a neglijenţei, pereţii îşi arată măruntaiele mecanice într-un dans dezechilibrat al roţilor dinţate care asigură funcţionarea oraşului-maşină, mesajele subliminale care îndeamnă la fericire şi bucurie se aud în difuzoarele spaţiului, unde personajele principale îşi caută identitatea, îşi reprimă sentimentele, încearcă să evadeze cumva din tristeţe – sentiment interzis prin lege.

CRISTIAN GHEORGHE (regizorul spectacolului)